D.E.A. Brand New Since 1990

A mea.

2009-06-13T22:05:00.006+03:00

Arunc câte o rază spre vârfuri, unde zămislesc poveşti. Arunc câte o rază spre pereţii negri de somn, ce dor de dor, ce ard de viaţă, care plâng de proşti, care sunt orbi, căci nimic altceva nu vor să vadă. Zămislesc un cântec ce nu-l mai aud vreodată, dorit, neaflat, uitat. Au trecut vieţi întregi pe lângă Soare, nebăgate în seamă, iertate şi uitate. Soarele mai aruncă raze, dar se lovesc de pereţii negri şi orbi.

Zeul meu va învia. A câta oară va trebui, mă voi ridica pe raze, voi arde, mă voi topi pentru un Soare nou ce voi fi către o zare înaltă fără pereţi negri. Voi avea ochi, buze, mâini, tâmple, profil, contur, zâmbet, braţe calde, pas apăsat, voi avea glas, voi avea putere, sprâncene încruntate, bronz de iulie, voi avea somn, voi avea cântec, voi dansa veşnic, voi avea încredere, voi avea mândrie, voi avea dorinţă, voi avea credinţă, voi mai avea viaţă.
Voi fi un Soare întrupat. Mă voi fi transpus cu totul şi voi trăi prin el.

D.E.A.

2009-05-22T21:36:00.006+03:00

A venit pe lume cu zâmbetul larg pe buze. Dintr-o mamă de oţel în care tatăl şi vărsat toate ingredientele. A fost concepută asexuat, ca florile. Numai că în loc de albine au fost nişte cazane şi câteva braţe robotice. A venit pe bandă, alături de o serie întreagă de fraţi vitregi.
Prima parte a vieţii a petrecut-o alături de fraţi într-un centru de maturizare. Pe uşă scria Depozit. Spuneau acolo deseori poveşti despre viaţa care îi aşteaptă. Nu mai putea sta mult acolo, pe frunte îi era scris sfarşitul şi lumea avea treaba cu ea vie. Ea nu ştia nimic despre toate acestea. A plecat curioasă cu maşina unui distribuitor. Erau acolo în spate mulţi din naţii de care nu mai auzise, şi nici n-ar fi crezut că există. Erau cu toţii ca o familie mare. Au fost duşi pe paturi cu roţi, apoi purtaţi pe braţe până la altă debara. Era altă etapa a maturizării. Se pregăteau emoţionaţi să iasă la rampă. Erau de toate vârstele. Unii îmbătrâniţi înainte de vreme. Se priveau curioşi. Stăteau cam înghesuiţi. Plecau acum dintre cei care aveau să moară curând şi din cei nounăscuţi. Norocul ei că era nou nascută. A fost lansată în circuit. Pe raft fiecare avea locul său. Ea nu era în faţă, dar nici departe. Era în rândul trei. Cei din faţa ei au plecat repede. Ea zâmbea asa cum au învăţat-o "albinele". Un frate stătea cu spatele. Ar fi vrut să mai rămână. Dar tot a plecat înainte.
Emoţia a îngheţat-o când o mână caldă a apucat-o de mijloc. Avea s-o ducă Acasă. Dar n-au ajuns acasă, posesorul era grăbit. A desfăcut-o pe drum. Buzele lui pe gura ei. Ea îl desfăta cu răcoarea şi savoarea ei. Dar el era prea grăbit. A abandonat-o pe un pervaz, neterminată. Abia începută. Soarele îi decolora zâmbetul. Acidul s-a stins bulă cu bulă. Nici rece nu mai era. Numai un nenorocit ar putea-o salva de la o moartea ruşinoasă. Numai un nenorocit de cerşetor, sau aurolac, un rătăcit, mort de sete, care s-o bea până la ultimul strop înaintea ca ea să ia calea gropii de gunoi. Nu va mai avea vreodată satisfacţia de a satisface...
Deja stătea aici de două zile, când cineva a vrut s-o alunge cu pietre. A picat şi s-a vărsat toată. O mână la fel de grăbită ca cea care a luat-o din raft o poartă acum spre tomberon. Poate are noroc şi o reciclează curând. Amin.

titlu: Viaţa neîmplinită a unei doze de suc

Un prost de două ori, orb şi surd. În dialog mai intervine de după cortină Eu : "În dar"

2009-05-22T20:44:00.008+03:00

Măi să fie!
Măi, să fie? Să nu fie?
Să nu fie.
Vreau un dar.
Un dar nu vreau.
Dar mai dă-mi.
Dar mai ai?
Dar îmi dai.
Sau nu-mi dai?
Dar mi-ai dat?
Cât mi-ai luat?
Nu mi-ai dat, că n-am.

Nu, ţi-am dat, că n-ai... e treaba ta.

E treaba ta?
Fie!

Pour les amateurs

2009-05-07T21:00:00.001+03:00

Un site cu fotografii, foarte multe.

Sub un tei înflorit, un orb şi un surd. Doi proşti. Dialog absurd.

2009-04-10T23:36:00.008+03:00

Ce înseamnă toamnă pentru un suflet?
Ce înseamnă toamnă pentru un suflet...
Ştiu?
Ştiu.
Asta să fie oare?
Cred că asta e.
A venit toamna deja?
Deja... a venit toamna.
Şi... doare?
Cam doare.
Cât o să mai doară?
Cât doare...
Tu vorbeşti cu mine?... Hei, mă auzi?
Aş vrea să vorbesc... aş vrea să aud.
Crezi că ţine o lună?
Ce lună...
Cică ţine trei. Ne luăm după ei?
Nu ne luăm. Nu azi.
Eşti sigur că trece?
Trece... toate trec. Toţi trecem.
Deci trece şi toamna. Apoi primăvară, nu?
Toamnă, iarnă... primăvară!
Îţi place primăvara?
Şi apoi iar toamnă...
Deja e cam târziu pentru mine. Când ne culcăm?
Când ne-om trezi... Va fi târziu.
Gata? Am terminat?
E gata.

Cortina.

Experiment

2009-03-17T19:08:00.006+02:00

Azi am dat peste aceste două obiecte de pierdut vremea care întâmplător au aceiaşi temă. Le recomand separat. Primul este un exemplu ironic, ce ar putea face trimitere către cel de-al doilea, însă sunt abordări atât de strident diferite încât pe lângă faptul că primul îşi va pierde definitiv hazul, va da o nota uşor ridicolă respectabilului articol dacă acesta este citit ca răspuns.

Ceva foarte uşor şi naiv: un cantecel-definiţie cu şi despre cocalari.

http://www.youtube.com/watch?v=vgDBSGBQTHI

!!!
După cel puţin zece minute din momentul în care s-a terminat cântecelul, reveniţi să citiţi partea interesantă, cea care urmează.

Acum greul :), "căci nu există mai cu folos zăbavă decât cetitul cărţilor". În numărul de săptămâna trecută al Dilemei am găsit la rubrica preferată un subiect fără definiţii. Un substituent al definiţiei este această conturare a conceptului, formulată excelent; sunt exprimate câteva repere bine alese. Lectură plăcută.

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/sensul-vietii-ipunctaj-pregatitori

Trac

2009-03-12T10:40:00.006+02:00

Acum că ştiu că citeşti... mi-e parcă şi mai greu să scriu :P.

Nu ştiu dacă se observă, dar motivul pentru care scriu atât de prost este acela că evit constant să scriu despre exemple concrete, idei concrete. Generalizez fiecare gând în parte, fiecare frază în parte şi atunci e normal ca ideile să nu se lege. E normal să se creeze ceaţă şi ambiguitate, o ciorbă de idei fără cap şi fără coadă, fără scop şi fără ţintă.
Am o reţinere în a mă dezvălui publicului de orice fel, apropiaţi, cunoscuţi sau necunoscuţi. E un instinct de conservare pe care vreau să-l cizelez. Tocmai de aceea când am oarece dispoziţie pentru scris încerc aici. (Scriu mai des de atât, dar mi se par gânduri prea personale ca să le citească oricine nimereşte pe blog). Nu îmi iese acum. Dar va trebui să învăţ. Da. Asta încerc aici, să învăţ să scriu.

Pentru că, spuneau romanii, "verba volant, scripta manent". Şi mi s-a întâmplat de multe ori să cad pe ganduri, şi apoi să îmi doresc să fi scris pentru că ideile se uită. Sau să îmi placă un discurs al meu şi să îmi doresc să mă fi înregistrat. Treaba e că dacă învaţ să scriu, voi putea oricând să dezbat o idee şi a doua oară, şi în scris, cu la fel de liberă inspiraţie ca şi prima dată.

Iar acest bolg este un spaţiu de desfăşurare, pseudo-public. Un fel de cutiuţă cu nisip proprie :). Sper să se observe cândva progresul.

Iar acesta este primul text public cu un fel de dedicaţie.

Pur instinct

2009-03-11T19:01:00.006+02:00

Sunt vulgară.
Nu atât de vulgară încât să fiu încadrată într-o singură categorie, însă suficient de vulgară încât să fiu exclusă din multe categorii. Am susţinut multă vreme, şi încă susţin, faptul că această trăsătură naşte dintr-o naturaleţe. Adică aş putea fi şi mai delicată de atât, dar simt că nu sunt sinceră.
Însă, în fond, cam asta implică bunele maniere şi ideea de om civilizat, anume a fi mai delicat, mai atent la la felul cum exprimi şi la ceea ce exprimi. Sunt întradevăr lucruri care nu se spun. Pentru că rănesc. Nu ştiu de ce mă trezesc adesea punctînd astfel de lucruri. Poate din impresia naivă că pot schimba ceva, că determin pe cineva să facă mai bine, să-şi revizuiască atitudinea. Bun, deci scopul ar fi ... nobil să zicem. Însă pentru un asemenea scop, nobil, ar trebui să procedez cu nobleţe, nu? Să fiu delicată. Dar aşa cum am spus, simt că pierd mult din idee, exprimînd-o delicat, că deviez subiectul, că nu par sinceră si că nu sunt convingătoare. Până la urmă aş putea la fel de bine să nu mai zic nimic, nu? Fiindcă devreme ce nu îmi pasă suficient încât să spun delicat un reproş sau o remarcă despre ceva ce nu mi se pare corect sau normal, atunci îmi pasă suficient de puţin încât să n-o mai spun deloc. Probabil. Să zicem că îmi pasă sufient încât să nu închid pur şi simplu ochii, dar nu atât cât să îmi pun pe umeri responsabilitatea de a mă lupta cu morile de vînt ca să îndeplinesc scopul acesta nobil. Aşadar nu mă stresez de detalii cînd mă exprim.
Cu toate astea sunt adepta bunelor maniere. A bunului simţ. Mai mult în esenţă, căci în aparenţă şi domnul(din delicateţe, să-i zicem aşa) Năstase se exprimă ireproşabil, însă nu văd nicăieri în acţiunile, iniţiativele şi ideile discursurilor sale vreo urmă de bun simţ. Dar deja am deviat în politică. Spuneam că îmi place ideea de educaţie relevată de comportament, sunt filobritanică. Şi îmi doresc să îmi educ instinctele şi să îmi controlez mult mai bine ideile pe care le fac publice.
Da, instinctele. Pentru că naturaleţea de care vorbeam mai devreme trebuie, nu confundată, ci asociată într-o oarecare măsură cu instinctul. E totuşi vorba de un instinct destul de uşor de educat pentru o persoană care are această dorinţă şi conştiinţă. Istoria o demonstrează, şi multe cărţi bune dealtfel. Evident, e cu atât mai uşor pentru cineva care a moştenit oarecum asemenea trăsături. Din nou istoria e martor de incredere. Poate dacă aş fi moştenit şi eu la rându-mi această educaţie a exprimării delicate, nu mi-aş fi pus acum problema alegerii unei căi juste.
Prin urmare problema mea (aşa ca un apropo) este aceea că nu mă pot hotărî cum ar fi mai bine să fiu. Oameni din jurul meu îmi spun că nu am nimic de pierdut prin a fi delicată, iar societatea pare să susţină. Dar mi-e teamă ca prin asta să nu las impresia că nu sunt directă sau sinceră, ci superficială. Acum că am pus problema şi din acest punc de vedere, aş putea să completez în paralel că, un om de calitate ar vedea de fapt esenţialul şi nu ar fi deloc deranjat de o exprimare atentă, dimpotrivă, probabil i-ar fi mai greu să se concentreze pe idee, dacă aş exprima-o vulgar şi agitat, picant şi cu patos.
În final, constat că această problemă şi indecizie a mea porneşte de la faptul că e important cărui tip de oameni te adresezi, pe cine vrei să convingi, sau să atingi, sau să atenţionezi.
Intenţionez aşadar să-mi formez reflexul de a mă exprima atent şi delicat. Adică să îmi educ instinctele.

Pe drum

2009-02-23T21:54:00.005+02:00

Oare Există pasărea Phoenix ? Aşa ar trebui.

Am plecat. Nu ştiu când mă-ntorc.
Nici nu mai ştiu pe unde am luat-o, şi abia dacă-mi dau seama unde sunt. Am o parere vagă şi îngustă despre locul ăsta. Mă cam strânge şi ca să fiu sinceră mă şi sperie puţin. Dar numai când mă gândesc, când încerc să mă uit mai atent în zare, să citesc vreo bornă kilometrică. E frustrant să nu ştii unde te afli, încotro duce drumul, dacă te mai întorci... Unii spun că nu te mai intorci niciodată. Pesimişti. Eu zic că ar trebui să existe o cale. Sau mai multe. Că doar aşa e cu drumurile. Naivă.
Cineva mi-a indicat o direcţie. Am urmat-o curioasă. Şi ieri, şi azi, dar nimic. Altcineva îmi arată într-acolo, zice că el a ajuns bine aşa. Mama mi-a zis clar, drumul ăsta nu e bun, uite eu ce am păţit. Cert e că nici chiar drumurile bătute de atâţia oameni, atâta amar de secole, nu poţi spune unde duc. Pentru că nu duc mereu la fel. Era un banc: cum ai intrat mă cu maşina-n copac?? păi să vezi vărule, eu mergeam liniştit, când deodată! drumul a făcut stânga! Prima dată am râs. Apoi mai râzi când şi drumul tău face stânga. Poate râzi prima dată, a doua oară, dar deja parcă nu mai e râsul tău. Că tu unde eşti? Când îi întrebi ori trec pe lângă tine, ori ridică din umeri, ori îşi dau academic cu părerea, dar nu pricepi nimic. Simţi că baţi pasul pe loc. Unde eşti?
Poţi de asemenea să-i întrebi încotro. Aici mai rar dau din umeri. Se grăbesc sa îţi tot arate direcţii. Simţi că te învârţi, nu chiar în cerc, cumva. Ameţeşti. Îţi revii şi o iei de la capat. Încerci singur. Nu-ţi place. Te sperie. Cauţi să întrebi iar. Dar unde sunt ei acum? Nu îi mai găseşti, nu mai sunt cu tine. Parcă îi vezi departe, dar ţi-e frică să te întorci. Dacă nu mai sunt tot ei? Acum ai alţii, îi întrebi pe ăştia. Nu prea eşti mulţumit, ţi-e dor de cei vechi. Dar şi cu ăştia e bine. Singur nu e bine. Nu nu.
Şi deci porniţi împreună, doi, trei, mai mulţi. Te mai ţii tu de drumul lor, se mai ţin şi ei de drumul tău... unii se mai pierd. Dar tu nu te pierzi de cârd, nu, tu te ţii bine după ei, ca să nu fi singur. Te mai trag câte unii, merg mai încet că nu ştiu pe-aici. Îi mai ţi şi tu pe ei când oboseşti. Câteodată ei merg repede, te ţi de ei, şi te bucuri. Mergi repede, ajungi repede. Unde? Ei, acolo, poate unde-ţi doreai, sau nu neapărat. Da mergi repede şi te bucuri. Apoi unul ajunge. Apoi mai ajunge altul. Fără tine. Unde a ajuns? Eşti sigur că vrei să ştii?
Îţi dai seama că în ritmul ăsta nici tu nu mai ai mult. Oare cât am rătăcit inconştientă? M-am complăcut. Nu m-am mai gândit, nu am mai privit borne kilometrice, nu m-am mai orientat după stele, după nimic. Ba da. După Soare. Dar când s-a făcut noapte? Cât ai ratacit? Şi simţi că prea ai prins viteză. Şi vrei să te opreşti. Sau măcar să încetineşti puţin. Vrei să mai zăboveşti. Îţi dai seama că ai mers fără să vezi pe unde ai trecut. Că te-ai gândit doar unde duce drumul ăsta nenorocit. Norocit pentru cei ce au avut inspiraţia şi răbdarea să meargă încet, să facă popasuri la fântâni să mai bea apă, să mai privească zborul de şoimi şi fuga norilor, dansul fustelor şi pletele în vânt. Să ofteze în câte un leagăn, şi să doarmă în iarbă printre flori, sub soare de august, să râdă şi să viseze. Să nu ia de bună că mierea e dulce, şi să guste portocale.
N-am timp nici să-mi iau la revedere. Am ajuns.

Post scriptum: Celor pe care i-am pierdut pe drum: să ne amintim mereu cu drag. Celor pe care i-am lăsat pe drum: dragi ne-am fost, dragi să vă fiţi. Tuturor vouă: nu vă speriaţi, drumul nu e rău, ne desparte dar ne aduce împreună, ne ia dar ne dă, ne abate dar ne duce unde dorim, trebuie doar să ştim să păşim. Cu încredere.

Ne vedem pe uliţa următoare. Eu nu m-am mai întors acolo.

2008-11-03T19:11:00.000+02:00

Din zbor cobor
ochi curioşi şi zâmbitori pe pagini
printre cuvinte şi imagini.
M-apuc să scriu, că nu-i târziu,
din când în când un vers, un gând,
ce cred, ce văd, ce-mi place,
ce plâng, ce râd, ce cânt, ce poate-un bine lumii face.
Şi de e rău ce v-am făcut, timpul oricum nu e pierdut
căci de-acum ştiţi din blogul meu să nu citiţi.
Sper însă să vă distraţi, căci eu pentru asta mă alătur vouă.
Bine v-am găsit!